Stă pe scaun, la margine de rând, și-i ascultă pe vorbitori, cu un aer vag amuzat. Pare un obișnuit al lansărilor de carte. Îl privesc în timp ce înșir cuvinte la microfon și încerc să-i ghicesc profesia. Critic literar? Arhitect? Dezvoltator imobiliar? Ar putea fi orice. Din când în când, ironia și indulgența i se amestecă în surâs, astfel încât vorbitorul nu știe dacă poanta i-a reușit sau dacă s-a făcut de râs. Chipul bărbatului ascunde amintiri, ritmuri și întâmplări dintr-un alt timp și spațiu. Ele zac împreună acolo, sub tutela părului alb, străjuite de doi ochi limpezi, așteptând clipa când vor putea năvăli afară. Suntem la Sibiu, în subsolul unei librării din centrul vechi, feriți de frig, strânși în jurul unei cărți și gata să suflăm peste praful care acoperă trecutul.
La sfârșit, bărbatul se apropie de mine, îmi întinde mâna și spune simplu: Alin Savu. Misterul se dezleagă. Criticul literar, arhitectul etc. e de fapt un baschetbalist cu trecere apăsată prin sportul de-acum patru decenii. „Cu ce ocazie la Sibiu?”, îl întreb. „M-am stabilit aici de ceva vreme”, îmi răspunde, cu mulțumirea celui desprins la vreme de vacarm. Alin Savu contrazice tiparul sportivului obtuz și suficient. Pierde rar evenimentele din librării, deambulează prin muzee, adună stropi de frumusețe de pretutindeni. Îți vorbește cu aceeași fluiditate calmă despre Careterra Panamericana, Salman Rushdie și papanași. E un interlocutor afabil și cumpătat. Nu judecă, nu se blochează în reproșuri și frustrări, nu se crede persecutat. Trece prin viață cu acea dezinvoltură a decantării pe care ți-o dă experiența. Nu în ultimul rând, povestește cu farmec, ca tot omul care a aflat la vreme că la coș arunci doar mingile, nu bucățile de viață.
Pierduți pe străzi și apoi înfundați într-un local, facem împreună apelul baschetului de altădată. Eu întreb, mai mult ca să arăt că nu sunt chiar clei, Alin Savu răspunde și desfășoară covoare oratorice pe care începe baletul generațiilor. Maestru emerit al sportului și cândva om de presă, Savu pocnește din degete pentru lovitura de începere. Meciul are înălțime, duioșie, nerv și patos, lipsindu-i, din fericire, melasa telenovelistică. Iată-l, de pildă, pe Titus Tarău aruncând din cârlig și pironindu-și adversarii pe semicerc. Iată-l și pe Oczelak înșurubându-se sub panou ca un țipar propulsat de pe fundul apei.
Rând pe rând, „foștii” se iscălesc de la semidistanță sau din căciulă: Nicu Pârșu, cu pătrunderile lui provocatoare, Vasile Zdrenghea, omul paselor unse, Roman Opșitaru, deturnat spre baschet după ce un ochi versat ghicise în „musculatura lui agricolă” (vorba lui Savu) calități care altora le scăpaseră, Costel Cernat, motiv de suspine printre liceene și studente, cu profilul lui de efigie și aruncările lui teribile. Amintirile se înlănțuie sub vorba domoală a povestitorului. Din pliurile memoriei răsar fantome somptuoase: Constantin Herold, Andrei Folbert, Alexandru Fodor. Lângă ele, enciclopedia ambulantă de baschet Mihai Nedef. Din pâcla anilor șaizeci se întrupează conturul unui meci jucat de Steaua în Cupa Campionilor, pe un stadion atenian unde spectatorii întunecă orizontul aruncând pernele în aer când își simt echipa ciupită.
Peste toate, chiar peste istoriile țesute în borangic de Alin Savu, se așterne o cuvertură cu două fețe. Una e mulțumirea de a petrece două ore cu un causeur desăvârșit. Cealaltă e tristețea pe care-o provoacă baschetul românesc acum. Căci, în ciuda pedigriului, am atins nivelul maxim de recunoaștere și prestigiu când un jucător român de baschet a jucat într-o comedie alături de Billy Crystal.
Articol scris de Radu PARASCHIVESCU
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER